Daca cititi din mine, stiti ca deseori povesteam despre intoarcerile mele in tara. Senzatia de casa neaerisita, de oameni neumblati prin lume si, in general, o tara de la tara.
Well, am inceput sa aud cum creste iarba si la noi, Romania chiar se schimba. Am regasit cu bucurie oamenii de pe strada, aratand a romani, o bucurie a redescoperirii semenilor mei, cu care ma aseman la chip, la vorba, in credinta si in aspiratii. Caci pana la urma ce e o natie, daca nu comunitatea de oameni impartasind credinta, limba, istoria comuna, trecutul din care invatam pentru un prezent inteles mai bine si un viitor proiectat mai cu intelepciune?
Dincolo de notiunea de diversitate pe care am gasit-o la maxim in Londra, m-a intristat disiparea si pierderea unui numitor comun, londonezul britanic, sa-i spun. Am gasit un decor de secol XV, autentic si conservat, indicand continuitatea si absenta rupturilor structurale din societate, o istorie continua, punctata ici-colo de momente sangeroase, dar pe acelasi fundament neschimbat. Scena aceasta gazduia oamenii moderni, oamenii de azi, cu amprentele provocarilor lumii contemporane pe ei: tineri la limita neglijentei, adolescente obeze in lupta cu propria imagine de sine, haine hipercolorate spre kitch, accesorii de prost gust, oameni uratiti premeditat, o lume colorata adunata de la Vestul al Estul Lumii reproducand colonialismul britanic, cupluri cu 2-3 copii alergandu-se prin magazine si pe strazi, viermuiala unei capitale de prim rang si aspecte ale normalitatii asa cum poate nu am ajuns sa o intelegem inca sau sa o reproducem macar imitativ in societatea noastra: relaxare si sport in Hyde Park, pasari libere si mici animale pe lacurile si aleile parcurilor urbane, plimbari lungi si negrabite, cafele (si nu britanice 
savurate pe alei, lucratori serviabili si relaxati, o deschidere spre oameni diferiti, lucruri la locul lor, de ani si ani de zile, neintrerupt.
Invatatura mea? Sa ne iubim mai mult unii pe altii, sa ne apreciem mai mult pentru ceea ce suntem, sa traim intens momentele de crestere pe care inca le mai avem, ca si societate, uman, mental, si sa ne amintim mai mult ca ruptura adusa de comunism a destructurat spiritul si societatea romaneasca in profunzime, ca ceea ce traim azi este efectul a 50 de ani de anormalitate. Comunismul trait de tara noastra a rasturnat intentionat borcanul ridicand nulitatile si calcand in picioare valorile. A pus misei sa conduca si a omorat in inchisori intelectualii si rugatorii neamului. A crescut blocurile, a anulat viata privata, a inrait indivizii intorcandu-i unii impotriva altora, a ridiculizat simtul comunitatii si l-a aruncat apoi la cos; a redefinit istoria, a recatalogat valorile, a reinterpretat fapte si ne-a servit adevaruri contrafacute. Asta ne face sa fim inca neincrezatori, sa alergam dupa false note de 10, sa ne justificam si sa dam explicatii inventate, la fel de inventate ca acuzele ce se aduceau, sa fim vesnic nemultumiti si vesnic impotriva, pentru ca lucrurile sunt determinate de altii, din exterior si ne este anulata implicarea, participarea autentica si decizia luata prin consultare si in mod real informata. Nicolae Iorga ne spune: “Cine uita, nu merita”. Mai mult ca niciodata, sa nu uitam ce ni s-a intamplat, ca neam, pentru a intelege ce ni se intampla si pentru a nu repeta greselile. Absenta din propria noastra devenire, uitarea de istorie si de noi, pana la urma, o amnezie generala si un autism individual carora le si dam curs ocupandu-ne mintea cu toate nimicurile pe care ni le servesc altii la gandit - mass-media si cotcodaceala zilnica dintre noi - ne vor duce la absenta noastra ca neam pe harta natiilor. Si este strict responsabilitatea noastra, de la nivel individual la nivel de comunitate, sa ne asiguram ca suntem si ca vrem, mai mult decat ca avem.
Nu trebuie sa treaca inca 200 de ani pentru a ajunge la un concept de normalitate in societatea noastra, pentru ca putem beneficia de shortcut-urile care ni se pun la dispozitie de catre celelalte culturi, sa ne luam bunele practici si experientele de care avem nevoie pentru a recupera timpii si tot ceea ce “am fi putut avea daca”. In acelasi timp, avem nevoie de momentul corect pentru ca anumite lucruri sa se intample, sa ajunga la punctul coacerii rodului. Timpul isi vrea dreptul lui - generatii sa treaca, lucruri sa se construiasca, fapte sa se intample, greseli sa se petreaca, intelegeri sa se declanseze. Pur si simplu nu putem merge la facultate fara bacalaureat.
Asa am invatat sa iubesc mai mult Romania, sa le spun vecinilor mei de bloc ce oameni deosebiti sunt, sa zambesc pe strada la oameni necunoscuti si sa privesc cu admiratie orice intentie, gand si fapta bune, oricat de mici si insignifiante ar parea. Avem optiunea de a aprecia orice lucru bun sau de a fi vesnic nemultumiti de lucrurile rele. une De asemenea, avem alegerea de a incepe sa facem bine sau sa asteptam la nesfarsit sa faca altii.
Cred ca nu mai suntem foarte departe.
Recent Comments