Art of living, art of hosting și mâncare raw

L-am întrebat pe G, care nu este danez ci maltez ajuns în Danemarca via Cambridge, despre ce e cu danezii. Maltezii și-au făcut renume în istorie cu calitățile lor de spioni, așa că m-am bazat pe spiritul lui de observație și pe cel de-al 6-lea simț, pus în slujba înțelegerii societății, pentru a-mi clarifica niște necunoscute. De exemplu, de ce într-o respectabilă clădire cu mulți oameni nu am găsit pic de zahăr.

”Zahărul aici e o chestiune de political correctness. A folosi zahăr e la fel de dăunător ca a fuma.” În aceeași logică – probabil – la prânz am servit pur și simplu legume amestecate (din mai multe feluri puse la dispoziție, nu vă scandalizați!), cu ceva sare, dar fără pic de ulei sau alt dressing. Pur și simplu bucătăria nu avea ulei pentru că… nu folosea ulei.

Așadar l-am întrebat pe G, într-un efort de zoom out, despre ce este viața danezilor. Este despre munca de la 8 la 4 (max. 40 de ore pe săptămână, nu mai mult! mă asigură interlocutorul meu), despre a păstra standardul de viață și a avea carieră. Temerile cele mai mari sunt să nu rămână fără serviciu – pentru a-și păstra nivelul și stilul de viață – și să nu li se îmbolnăvească copiii care nu mai pot fi duși la creșă sau grădiniță – pentru că nu are cine să stea cu ei acasă, pentru că părinții și bunicii și toată familia lucrează full time, pentru a păstra nivelul de viață și a avea succes în carieră. hm?!?

Despre ce este stilul lor de viață – lifestyle and standard ? Păi despre a avea 2 vacanțe în străinătate pe an, despre copii îmbrăcați în cele mai bune haine și despre carieră. Nu vor lipsi o zi de la cariera lor pentru a sta acasă cu copilul bolnav! (Nu sună să se învoiască? încerc eu, balcanic. Ah, nu, ce ar spune ceilalți despre ei și interesul lor pentru carieră? – vai, așa ceva nu-mi trecuse prin cap!). Prin urmare, este un stres social maxim și o sursă constantă de îngrijorare și tensiune. Am reflectat în mine – de ce și cum ar putea deveni o problemă particulară, personală, o îngrijorare trăită social? Pentru că, îmi răspunde la ne-întrebare G, aici chiar nu are cine să te ajute dacă ai o problemă – părinții lucrează, părinții părinților lucreză și munca e mai importantă decât orice. Te ajută sistemul social – sunt creșe, grădinițe. Dacă nu mai poți să te folosești de ele, ești complet singur. Asta induce o panică interioară constantă trăită intens.

Nu am cedat. Ce e în spatele acestor alegeri? Adică, ca și mecanism de psihologie socială… O fi Weber cu etica protestantă? Noi cu mântuirea și speranța la viața de după, ei cu plata păcatelor pe pământ pe baza unui salariu bine plătit printr-o muncă onorabilă?

G nu a mai reușit să-mi ofere insightul său de concluzii după 30 de ani de Danemarca. Am înțeles o bucățică din the art of living. Înțeleg că ce văd eu prin ferestrele mari și generoase, viața exemplară din ramă, este rezultatul unei abordări extrem de profane a vieții, în care contează statusul social și cariera generatoare de stil de viață și nivelul calității acesteia. Aici, acum, nu în viața de apoi.

Dincolo de reflecțiile acestea, vă pot garanta că la the art of hosting stăm mult mai bine. Zilele acestea a plouat, a burnițat mult și mărunt, a bătut vântul, a fost soare. Ca musafir, le-am simțit pe toate direct pe mine. Ne-am întâlnit, într-o manieră clean-cut, direct la locațiile întâlnirilor. Cu tot ce înseamnă asta. Ne-am plătit, elegant, direct la casa restaurantului, cina. Sâmbătă după-amiaza ne-am luat la revedere simplu, la ora 3 fix, ca în program, după care ne-am despărțit pur și simplu. Eram în mijlocul nicăieriului, ploua și ne-au spus că în 8 minute avem bus către oraș. Așa a și fost. În 8 minute fix, pentru 30 de koroane (un pic peste 4 euro), stăteam confortabil într-un bus de oraș și le făceam cu mâna colegilor din alte țări care aleseseră să meargă pe jos – treaba lor!

De când sunt aici, zâmbesc într-una. Mă gândesc cu mare drag și cu o inimă veselă cât de faini sunt colegii mei, prietenii mei, toți cei de care sunt înconjurată în viața mea, în România. Toți cei care mă sună din când în când sau mai constant să mă întrebe ce mai fac, cum o mai duc. Ce fac copiii mei. Cum se învoiește mama să vină la București să mă ajute cu copiii, cum soacra mea stă cu 3 copii cât mă duc în Danemarca, chestie de carieră. Despre cum mă învoiește șeful că am gripă și pierd o ședință importantă… Despre multe nimicuri sau lucruri importante și foarte importante care nu sunt ca la carte, care nu sunt în nici o enciclopedie de Bune maniere de viață și de găzduire dar care fac din viața mea un timp și o experiență cu sens, cu misiune împărtășită de cei din jur și cu momente care îmbină și rațiune dar și multă, multă simțire.

Azi mă întorc acasă. Acasă nu m-ar pune nimeni să iau busul din aeroport. După ce o să-mi iau bagajul și voi trece de porțile terminalului voi găsi în mulțime niște ochi care mă vor căuta și pe cineva care a venit special pentru mine acolo.

Bicicleta ca paradigmă de viață

Sunt în Danemarca. Sunt fără swiss-army-knife-iPhone, căci un alt proprietar se bucură de el. Sper, adică. Deci, fără poze. Numai cuvinte. Să vedem ce știu să vă arăt cu ele.

Atmosfera e în tonalitate joasă. Nori grei, cenușii, mănâncă soarele – Ștefana știe despre ce vorbesc! Este ora 5 și e beznă. E beznă de la ora 4. PM. E umed, bate un vânt din fiord, e căldicel, în ciuda atmosferei cernite. Da, sunt într-un fiord.

Căsuțele înșirate cuminte, unele lângă altele. Căsuțe smerite, cărămidă roșie, model britanic. Și olandez. Seamănă mult cu Amsterdam, ca look, însă nu e așa impunător. Sunt undeva în provincie, însă modelul societal e același – lumini discrete, moi, ferestre mari, deschise către lume – perdele fine, draperii simple sau deloc, nu sunt garduri, spațiul curge, proprietățile se intuiesc și se delimitează natural între ele. Atâta transparență și totuși atâta respect pentru viața privată. Oamenii puțini de pe stradă nu sunt curioși, nu trag cu ochiul, nu ”se râd”. E liniște. E foarte, foarte multă liniște. Trec mașini, se schimbă semaforul, alerg repede și totuși e așa liniște în societatea asta.

Găsesc un concept să pun peste acest desen ușor suprarealist. Clean-cut. Asta îmi spune. O Disciplină corectă, soră bună cu Rigoarea se plimbă printre clădiri, străzi, oameni. Frânturi de vieți corecte, truman-iene – mobilier alb, o masă așezată pentru a fi servită cina, un lampadar peste o canapea, un cititor cuminte, cu ochelari, se relaxează citind. Mere apple luminând fețele unor oameni concentrați și focusați pe niște obiective despre care sunt convinsă că nici nu e nevoie să vorbească, să le explice, să le invoce pentru a-și concentra energia productivă și eficientă, cu rezultat. Obiectivele aici sunt ceva ancestral, ADN-ic, intrinseci societății și oglindite în fiecare membru al acesteia. Desigur, ele au fost formulate într-un planning meeting acum 1500 de ani și oamenii aceștia execută planul lăsat de moșii, strămoșii lor.

Relațiile sunt calme, relaxate. O fetiță lungită pe jos într-un magazin, rezemată de rucsac. M-am speriat și am exclamat uau! Amestecul de latin sangre și educație de societate ușor barbară, ieșită din neant acum 20 de ani apare exotic în peisajul monoton, curat, așezat. Mame calme, educând precis, fără patimă, fără tonuri înalte, fără execuții spontane de comportamente incorecte, copii cuminți, liniștiți, care stau locului, care nu vor nimic inutil, nenecesar. Totul este adecvat, suficient, fără repetiții inutile, fără suprapuneri, fără excese.

Mai merg, merg mult pe jos, mă las pătrunsă de atmosferă, vreau să înțeleg simțind. Mi-am ales prost mușchiul mental prin simțuri. Predomină cognitivul, raționalul, dincolo – de – raționalul, acolo unde totul s-a spus, s-a clarificat, a fost înțeles, a fost decodificat corect, înțelesurile au fost aliniate și acum pur si simplu se performează.

O mamă cu bicicleta iese de pe o străduță. De biclă e prins un carucior cu 2 roți în care stă, desigur cuminte și liniștit, un copil. Oare ce probleme au acești oameni? Cine sunt ei? Cum își consumă dramele, neliniștile, întrebările? Nu știu nimic despre ei. Orice aș spune ar fi o presupunere, o prejudecată construită din puținele informații plus și mai puțina interacțiune cu societatea în ansamblu și cu oamenii.

Continuitatea istorică, un Hamlet existențial în panoplie, un curs nesfârșit și neîntrerupt al lucrurilor care au venit și au plecat mereu, în același fel, ștafete predate coerent… Misiuni și viziuni transferate generațional, la nivel macro, de societate, și în replici mici, la nivel de familii… Mă gândesc la băiețelul din căruciorul biclei, când va fi adolescent și va alerga cu bicla lui pe aleea de bicicletă care a fost dintotdeauna acolo, de când era el mic și era purtat de mama lui tot cu bicicleta… Nu? Asta e, nu?

În mod paralel, colegul de călătorie, la mijlocul vieții, povestește despre primul lui apartament, confort 3 sporit. Nu încăpea cu tânăra lui soție în bucătărie în același timp. Asta a făcut comunismul din nația noastră. Imposibilitatea creării spațiului intim, universului familial, martiriul de a ști ce se întâmplă cu toți vecinii și ei cu tine, în fiecare moment, în mod forțat, invaziv, peste puterea de a te opune. După o generație, a devenit firesc. ”Noi așa am apucat, maică”. Să știm ce fac toți. Să știm nimicurile fiecăruia și să ne dăm cu părerea despre asta. Ca setare by default. Lucrăm acum la regăsirea comunității, alegerea de a veni către ceilalți, de a te reuni, de a te regăsi cu ei în valori comune, în misiuni, în obiective. Deocamdată la nivel micro, de familii, spiritul micro-comunitar. Mai avem până la împărtășirea la nivel de societate. E încă devreme pentru noi, abia se luminează de ziuă.

Mi-am aprins lumina moale și blândă din camera de hotel. Camera, hotelul, drumul… Clean-cut. Am aprins și eu mărul meu cu obiective. Am senzația că am plecat dintr-un carusel nebun, e fascinant, adrenalina curge în mine, am idei, am planuri, alerg, fugă de cal ager mi-a fost viața… zice dadaistul Tristan Tzara. Fug de nebună, fugim de nebuni câțiva adunați crezând că o să salvăm lumea, lumea noastră, să-i dăm o șansă, ei și oamenilor care o trăiesc… Poate așa e softul meu (asta e sigur) – al nostru. Caut un ritm, caut regularitățile care dau randamentul cel bun, caut echilibrul, îl lucrez, îl muncesc și mă muncesc să ajung la liniștea în care se face treaba cea bună. Ca aici.

Reconciliere. Poate noi suntem cei de la planning meeting. Dacă ar fi să mă gândesc că e planning meeting pentru 1500 de ani de acum înainte, chiar că merită. Doar Dumnezeu să fie cu noi, ca să fie un planning lucrător și nu sminteală.

Mâine văd cea mai tare instituție de învățământ superior din Danemarca.

Limba este impronunțabilă, deci nu știu să vă spun noapte bună în daneză. Știți voi. Nimic excedentar.

Ce mai votam zilele astea

Daca ati epuizat subiectul cu bac-ul, va recomand povesti de succes cu tot felul de super femei carora le reusesc mai toate! Ce vreau sa spun – ca se poate! Se poate sa muncesti pe bune, cu un proiect de viata in fata, un proiect pentru tine, dar mai ales pentru altii, cei din jur, semeni, societate, o tara, o natie! Mai mult, de data asta avem aici proiecte si initiative ale unor femei, sunt convinsa ca sunt femei obisnuite, ca fiecare dintre noi, insa prin dedicatia, munca, energia si visele lor, au pus o lume in miscare! Asta le ridica la categoria de ”femei exceptionale” si poti fi si tu una dintre ele, eu cred ca chiar esti!

Prietene de suflet mi-au propus si povestea mea, din pixelul meu de viata, si motivul pentru care am acceptat dezmatul de imagine de mai jos este unul singur – sper sa reusesc sa va conving ca puteti realiza ceea ce va doriti, cu o doza buna de motivatie si un gand bun in fata! Mai departe… cu Dumnezeu inainte!

Oana Mosoiu

Poc – poc, super Boc!

Cum zice Silviu, am o tema predilectă: intrarea la guvernare. Mai bine zis, neintrarea la guvernare a nimănui, căci cine, Doamne ferește, să intre la guvernare pe timp de criză?! Deci, postul aceste este pro-Boc, că doar în capul lui se vor sparge toate – ”eșecul guvernării PDL”, ”criza economică din România”, ”dramatica scădere din sondajele de popularitate și frumusețe a PDL” – așa cum vor titra, răzbunate, toată media din România, convinsă că de ț-șpe mii de ani face niște super previziuni în toc-șouri dar, vezi Doamne, aleșii sunt prea preocupați să fure cât sunt la putere ca să-i asculte și să le urmeze sfaturile de țațe nevorbite pe marginea drumului. Că doar la politică ne pricepem toți, că toți am ținut o ștampilă de vot în mână și l-am pus pe unul și pe altul la putere!!!

Inspirată din călătoria mea de vacanță și de alte experiențe socio-politice, recte socialismul portughez la putere, am realizat – pentru a câta oară de când a câștigat dreapta alegerile în țara noastră? – că oricât de rău e acum, putea fi și mai rău! Convinsă că nici gașca Geoană – Năstase – Hrebenciuc nu ar fi pus mână de la mână să facă chetă și să aducă de acasă bani de salarii și de pensii ca să dea, în stil becaliard, la poporul hămesit de atâta consumism, zic merci că pot încă să plătesc o rată de casă și sper ca amatorii ăștia – într-ale guvernării, vreau să fie clar ce zic – să stea ca nisipul până trece criza mondială și apoi să mergem mai departe.

…Mai departe, zic, pentru că este clar că nu putem arde prea multe etape din devenirea noastră capitalistă și democratică… Chiar dacă – și îi cred pe cuvânt! – guvernul Boc alege acum să impună niște măsuri absolut necesare de restructurare și reorganizare a sistemelor administrative, a proceselor de control, a măsurilor care asigură responsabilizarea față de banul contribuabililor, descentralizarea și fluidizarea proceselor, procedurilor și circuitelor ”naturii” – măsuri care, desigur, meritau să fie  introduse încă de pe vremea pesediștilor, prima tură, ca să zic așa, acum mult-mult timp – , schimbările structurale iau foarte mult timp să se întâmple, în sens acțional și funcțional. Foarte mult timp înseamnă câteva zeci de ani, vorbim de 2-3 generații, cu investiție masivă în educație, educație și educație, de toate felurile și la toate nivelurile, precum și cu un foarte, foarte serios efort de monitorizare și aplicare a legii, din nou, la toate nivelurile.

Așadar, salutară ideea de bine. Ca intenție. Că de la idee până la proiect e un drum lung, și de la proiect la rezultate, e un hău de nepătruns. Birocrație, interese, linii de partid, iar birocrație, rele intenții, oameni incapabili, incompetenți, structuri stufoase, nu știu – nu pot – nu vreau, da’ de ce, las-o, bă, că merge așa, legăm noi cu o sfoară aici și e ca nouă!, românisme…

Nu știu cu ce virus ne-au procopsit comuniștii, dar le-a ieșit, frate! Până apare softistul de mare geniu și chemare socială să ne scape de viermi, ciocnesc cu chef și spumă o bere pentru Boc, pentru previzibilul final și pentru zilele care au mai rămas.

O analiza media empirica. Studiu de mama

De cand cu bebe mic – in sfarsit, ma bucur si eu de niste timp si spatiu – am ceva mai multa vreme de zapping, deci intrebati-ma daca vreti sa stiti ce se intampla la TV cat sunteti plecati de acasa.

Am aflat, de exemplu, cum puteti rezolva “problema cuielor” din casa, problema “timpului pentru exercitii fizice”, problema zgaraieturilor de pe masina, a prafului, a crizei si, in general, rezolvari la care nici macar nu va gandeati.

De exemplu, daca aveti probleme cu nenumaratele cuie din casa, e suficient sa cumparati un anumit cutit cu care puteti taia orice, absolut orice. De fapt, nu veti mai avea nevoie de nici un alt cutit. Desigur, oferta vine impreuna cu alte cateva cutite si, la un set cumparat, mai primiti unul. Deci, vi se oferea solutia eliberarii sertarului de cutite cu care probabil nu reuseati sa taiati ciocane, lemnele din casa si, cum va spuneam mai sus, cuiele, pentru a-l reumple cu un alt set de cutite… Un pret fenomenal, desigur, plus taxele de curier.

Exercitii fizice? Alergatura sa prinzi ora la sala? In ce lume traiti? (mai ales mie imi rezolva multe probleme…) S-au inventat si reinventat niste aparate care te slabesc instant in ceva zile sau luni, nu mai stiu. Cert e ca nu trebuie sa faci nimic, dar nimic. Nici sa pui rufe la spalat, nici sa gatesti, nici sa raspunzi la mailuri… tipa din reclama, o silfida 90-60-90, statea zappand sau citind parca (nerealist aleasa aceasta activitate desueta de-acum) cu o chestie tremuranda peste ea. Deci cum citea ea, nu inteleg… Cred ca ii fugeau randurile sus-jos… poate de aici slabitul…

Pe antene e de serviciu dl. Rizea. Are solutii, raspunsuri etc. etc. Cine e dl Rizea? Vai de mine, se poate? Dansul are acum solutii la orice, desi pe vremea fostului ANSIT il cautau niste europeni… Voila de cititi http://www.gandul.info/news/cristian-rizea-finul-fostului-ministru-alexandru-athanasiu-cale–256928 – am dat la intamplare pe google, e plin internetul… Deci am inchis si subiectul criza… Si o sa postez un alt entry pe tema asta.

Click – fac si eu ca nenea din reclama cu vopseaua – niste filme. Cam vechi, stramb din nas si plec mai departe. Realitatea – indecis… o fi pro, o fi contra.. Click. Mi se rezolva si problema cu mopul. Doar 200 ron si am un mop rotativ care iar imi rezolva toate problemele… Click. Desene animate… Ah, feriti-va, si mai ales pe copii! Click. Iar talk show – as putea elabora o teza despre tehnica argumentarii… Deci moderatorul are lista de intrebari. Ele se refera la orice. Oricum nu conteaza – invitatul raspunde, la randu-i, cu ce are pe lista lui. Dialogul surzilor. La inceput, m-am enervat. Apoi m-am infuriat. Apoi am rationat. Cand ai 24 h de emisie, ca televiziune de stiri, cica, si doar 4 ore de prime time (maxim!), ce poti sa faci in celelalte 20 h? Pai toaca – toaca, nimicuri si manipulari, deloc subtile daca ai trecut de o facultate… sau, ma rog, la cum se mai face facultate in ziua de azi, cred totusi ca tine modul asta de a pune probleme pe agenda zilei…

A trecut niste timp. Click. Am inchis televizorul, deschid netul. Macar aici citesc ce vreau eu.

Astazi despre vot. Ca cine stie cand mai apucam sa zicem una-alta.

Am sa va spun tot asa, ca din carti, da’ macar sa priceapa lumea.

Ideea cu votul esta ca e un model de a lua decizii. Eficient pentru ca permite ca toata lumea sa-si arate optiunea, ineficient ca imparte aceeasi lume in castigatori si looseri. Asta inca nu ar fi nimic, dar pentru ca unii castiga si altii pierd, cei care pierd nu sustin varianta decisa prin vot – deci, nu sunt indeplinite toate conditiile pentru a verifica daca o decizie este buna.

Exista conditii de verificare a calitatii deciziei? Ei, da, matematica avem peste tot. Aici, 3 reguli simple – o decizie este eficienta daca:

1. Este inteleasa de toata lumea.

2.  Nu i se opune nimeni.

3. Ajuta grupul sa isi indeplineasca obiectivul.

Now, you do the math :)

Dar, am putea opta pentru alte variante:

- decizia prin expert – chemam pe cineva care stie bine cum se conduce o tara corect, onest, civilizat etc. si lasam totul pe el. Vezi regimul monarhic… sange albastru adus sa ne mai curete putin probabil de o criza politica similara… istoria are darul de a se repeta, daca e uitata.

- decizia prin minoritate – suntem toti plecati la munca sau la mai bine in tarile calde, raman unii acasa si decid ei ce si cum cu tara. Legal – ca le dam noi voie sa faca asta, ilegal, daca si-o iau in cap si decid de capul lor. Ar fi bine sa fim acasa, totusi.

- decizia autoritatii cu consultarea celorlalti – greu pentru o tara, ar trebui sa consulte bietul presedinte toti chibitii din Cismigiu, din 336, de pe Facebook – vai mine, nu!!

- decizia autoritatii fara consultarea celorlalti – mah, l-am ales, acu’ ce am ales, aia avem. Trebuie omul sa decida, sa faca, sa dreaga.

- consens – pace mondiala, flori albastre, cer senin, nu tu poluare, nu tu ghetari in dezghet, iarna ca vara si tot asa. Ia excesiv de mult timp, la final toata lumea e ZEN! Imposibil la o tara cu 23 mil. in scadere de locuitori + 12 mil. estimativ peste granite, posibil la o tarisoara ca Luxemburg, Monaco sau… Vatican? Chemi oamenii in piata centrala, le faci un buzz group, apoi vin cu colile scrise la tine, grupezi, verifici, tai, selectezi, pana la urma iese de o decizie prin consens.

Asadar, ce avem la indemana? Dar, mai ales, ce e fezabil? Ce a gasit democratia mai bun ca modalitate de a ajunge la un fel de a decide cine sa conduca natia, este votul. Nu e perfect. Dar ne da TUTUROR ocazia de a avea o optiune. Faptul ca sunt sau nu optiuni viabile, nu e treaba democratiei, ca si concept. E o chestiune de actiune si preventiva, nu reactiva, a natiei in sine.

Nu e vina nimanui, decat a noastra, ca avem 2 optiuni rele. Nu se pune problema cine e mai bun sau ca optam pentru unul pentru ca celalalt e foarte rau sau chestiuni dihotomice de acest fel, false logici. Avem 2 optiuni, si doar atat! Dupa ziua de Mos Nicolae, pentru ca am fost, poate, prea cuminti, vom primi o varguta usturatoare. Nu varguta e problema, ci tot comportamentul care a dus sa primim varguta. Incercam sa ne eschivam acum de la vot pentru ca “nu avem optiuni” sau “votez cu x pentru ca y e foarte rau”.

Intre 2 rele, cum decidem? Cred ca optiunea principiala personala face diferenta. Eu, in principiu, ca optiune valorica, spun nu comunismului. In orice forma, sub orice chip. Pentru bunicii carora li s-au luat pamantul si animalele. Pentru parintii care au ascultat Europa Libera, punandu-se in pericol.  Deci, nu rosu. Sau, mai plastic, pentru mine rosu + galben face, simplu, portocaliu. Chestie de gust!

Romania: las’ ca ne-ntelegem noi!

Reflectii rutiere: daca vedeti un Renault albastru cu numar de Bacau, murdar pana in gat si indreptandu-se vertiginos spre intersectie, sa stiti ca eu sunt! Cum am ajuns aici? Foarte usor! Pai intrati voi in orice intersectie nesemnalizata – by the book, se aplica regula prioritatii de dreapta – si vedeti ce se intampla: Hai, treceti, va rog, imi face semn colegul de trafic, din faruri! Multumesc, ii spun, cu avariile. Mai incolo, verde inainte si la dreapta, cu prioritate la pietoni. Trece incet o batrana, o iau razant pe la spatele ei, mai vine o fata, dar nu se grabeste, apas acceleratia, sa poata sa intre si colegii din spate… Las’ ca ne intelegem noi! I-am facut semn fetei ca-i multumesc ca ma lasa sa trec pe verdele ei sharuit cu al meu, si dusa am fost!

Idem la trecerea pe galben. Spre rosu. Flutur mana a multumire catre pietonii care s-au disperat asteptand verde, las’ ca ne-ntelegem noi!

Idem in politica! Majoritate PDL si PSD? Las’ ca ne-ntelegem noi, hai sa guvernam, mai vedem dupa aia ce-o mai fi! Crin si Traian in debate – las’ ca ne-ntelegem noi, Crine, la turul doi, acu’ sa fim sanatosi!

La piata? 4, 8 lei, hai 5, va mai pun o mandarina, hai ca ne-ntelegem, nu? Orice intelegere cu mesterii, de orice fel: hai ca va fac lucrarea si dupa aia ne-ntelegem, ca doar oameni suntem, nu? Lasa, ma, ca merge asa, ne intelegem, daca nu pica – cade!

Deci eu zic: hai sa mergem la vot, ca tot avem dreptul – in cinstea a 20 de ani de la caderea zidului Berlinului, ca in Romania nu stiu daca se mai serbeaza ceva cu gripa asta – si dupa, vedem ce iese si las’ ca ne-ntelegem noi!

Cine uită, nu merită… şi istoria se repetă

 Criză, probleme etice, suprimări morale, dezamăgiri politice şi întrebări – e răul de acum cel mai grav, cel mai jos, cel mai rău? Cum suntem acum faţă de vremurile dinainte? De dinainte…

Vă redau mai jos un text preluat din Simion Mehedinţi. Acesta, în cadrul unei conferinţe din anul 1934, citează:

Atâtea fraude în instituţiile publice, atâtea falimente în cele comerciale, demagogia care se manifestă tot mai desmăţat şi nimiceşte viaţa politică, lipsa de reacţie împotriva a tot ce este evident primejdios ordinii şi progresului, sunt toate nu efectele unei stări economice proaste, ci ale unei stări morale bolnăvicioase. Deficitul material, de care ne tot vorbesc economiştii este rezultatul unui deficit moral.

Cred că nu e nimic mai rău. Fiecare generaţie îşi are provocările sale şi măsura valorii unei generaţii constă tocmai în modalitatea specifică de răspuns la crize, încercări, de a pune afirmaţiile şi poziţionările corecte faţă de fariseii şi epigonii fiecărui secol şi de a trece mai departe în istorie, lăsând un semn bun, un progres, o etichetă a unui tip de valoare. De fapt, viaţa unei societăţi în timpul ei, de fapt în timpul trăit de trăitorii ei, e marcată de mişcările tectonice de aşezare şi reaşezare a tendinţelor, opţiunilor, modelor, modelelor false sau autentice, o luptă de basm bine-rău, cu alternanţe de putere, de influenţare, de sus-jos…

Răspunsul personal? Lucruri vin şi trec, oameni se nasc şi mor, cuvinte se scriu, se vorbesc, rămân sau pier. Furaţi de peisajul mizer din afară, să nu uităm peisajul dinăuntrul nostru. Puţina sau multa contribuţie la blendingul de evenimente sociale, apetisante pentru high-profil-ul social asigurat şi promiţătoare pentru posibilele schimbări semnificative la care poţi fi asociat ca participant şi contribuitor, poate fi un motiv aparent suficient pentru a ignora momente autentice de viaţă – construirea familiei, apariţia copiilor, maturizarea spirituală, creşterea în virtuţi şi dezvoltarea personală într-un plan care transcede vremelnicia unui moment de aici si acum, a unor fapte limitate în timp şi de o valoare pentru care nu sunt grile de apreciere şi timp trecut care să o valideze…

Experiente britanice – partea a III-a. Cum am invatat sa iubesc Romania

Daca cititi din mine, stiti ca deseori povesteam despre intoarcerile mele in tara. Senzatia de casa neaerisita, de oameni neumblati prin lume si, in general, o tara de la tara.

Well, am inceput sa aud cum creste iarba si la noi, Romania chiar se schimba. Am regasit cu bucurie oamenii de pe strada, aratand a romani, o bucurie a redescoperirii semenilor mei, cu care ma aseman la chip, la vorba, in credinta si in aspiratii. Caci pana la urma ce e o natie, daca nu comunitatea de oameni impartasind credinta, limba, istoria comuna, trecutul din care invatam pentru un prezent inteles mai bine si un viitor proiectat mai cu intelepciune?

Dincolo de notiunea de diversitate pe care am gasit-o la maxim in Londra, m-a intristat disiparea si pierderea unui numitor comun, londonezul britanic, sa-i spun. Am gasit un decor de secol XV, autentic si conservat, indicand continuitatea si absenta rupturilor structurale din societate, o istorie continua, punctata ici-colo de momente sangeroase, dar pe acelasi fundament neschimbat. Scena aceasta gazduia oamenii moderni, oamenii de azi, cu amprentele provocarilor lumii contemporane pe ei: tineri la limita neglijentei, adolescente obeze in lupta cu propria imagine de sine,  haine hipercolorate spre kitch, accesorii de prost gust, oameni uratiti premeditat, o lume colorata adunata de la Vestul al Estul Lumii reproducand colonialismul britanic, cupluri cu 2-3 copii alergandu-se prin magazine si pe strazi, viermuiala unei capitale de prim rang si aspecte ale normalitatii asa cum poate nu am ajuns sa o intelegem inca sau sa o reproducem macar imitativ in societatea noastra: relaxare si sport in Hyde Park, pasari libere si mici animale pe lacurile si aleile parcurilor urbane, plimbari lungi si negrabite, cafele (si nu britanice :) savurate pe alei, lucratori serviabili si relaxati, o deschidere spre oameni diferiti, lucruri la locul lor, de ani si ani de zile, neintrerupt.

Invatatura mea? Sa ne iubim mai mult unii pe altii, sa ne apreciem mai mult pentru ceea ce suntem, sa traim intens momentele de crestere pe care inca le mai avem, ca si societate, uman, mental,  si sa ne amintim mai mult ca ruptura adusa de comunism a destructurat spiritul si societatea romaneasca in profunzime, ca ceea ce traim azi este efectul a 50 de ani de anormalitate. Comunismul trait de tara noastra a rasturnat intentionat borcanul ridicand nulitatile si calcand in picioare valorile. A pus misei sa conduca si a omorat in inchisori intelectualii si rugatorii neamului.  A crescut blocurile, a anulat viata privata, a inrait indivizii intorcandu-i unii impotriva altora, a ridiculizat simtul comunitatii si l-a aruncat apoi la cos; a redefinit istoria, a recatalogat valorile, a reinterpretat fapte si ne-a servit adevaruri contrafacute. Asta ne face sa fim inca neincrezatori, sa alergam dupa false note de 10, sa ne justificam si sa dam explicatii inventate, la fel de inventate ca acuzele ce se aduceau, sa fim vesnic nemultumiti si vesnic impotriva, pentru ca lucrurile sunt determinate de altii, din exterior si ne este anulata implicarea, participarea autentica si decizia luata prin consultare si in mod real informata. Nicolae Iorga ne spune: “Cine uita, nu merita”. Mai mult ca niciodata, sa nu uitam ce ni s-a intamplat, ca neam, pentru a intelege ce ni se intampla si pentru a nu repeta greselile. Absenta din propria noastra devenire, uitarea de istorie si de noi, pana la urma, o amnezie generala si un autism individual carora le si dam curs ocupandu-ne mintea cu toate nimicurile pe care ni le servesc altii la gandit – mass-media si cotcodaceala zilnica dintre noi – ne vor duce la absenta noastra ca neam pe harta natiilor. Si este strict responsabilitatea noastra, de la nivel individual la nivel de comunitate, sa ne asiguram ca suntem si ca vrem, mai mult decat ca avem.

Nu trebuie sa treaca inca 200 de ani pentru a ajunge la un concept de normalitate in societatea noastra, pentru ca putem beneficia de shortcut-urile care ni se pun la dispozitie de catre celelalte culturi, sa ne luam bunele practici si experientele de care avem nevoie pentru a recupera timpii si tot ceea ce “am fi putut avea daca”. In acelasi timp, avem nevoie de momentul corect pentru ca anumite lucruri sa se intample, sa ajunga la punctul coacerii rodului. Timpul isi vrea dreptul lui – generatii sa treaca, lucruri sa se construiasca, fapte sa se intample, greseli sa se petreaca, intelegeri sa se declanseze. Pur si simplu nu putem merge la facultate fara bacalaureat.

Asa am invatat sa iubesc mai mult Romania, sa le spun vecinilor mei de bloc ce oameni deosebiti sunt, sa zambesc pe strada la oameni necunoscuti si sa privesc cu admiratie orice intentie, gand si fapta bune, oricat de mici si insignifiante ar parea. Avem optiunea de a aprecia orice lucru bun sau de a fi vesnic nemultumiti de lucrurile rele. une De asemenea, avem alegerea de a incepe sa facem bine sau sa asteptam la nesfarsit sa faca altii.

Cred ca nu mai suntem foarte departe.

Experiente britanice – partea a II-a: Atentie, a venit criza! Next stop: Londra

Asadar, dupa primul full contact cu Oxford Street si Bond Street in Londra, in care miile de sufletele chinuite de patima shopingului se agitau de colo – colo ca niste aparate cu semnalul intrerupt din telecomanda, ne-am intrebat: Bine, bine, dar unde e criza? Selfridges sarbatorea 100 de ani de existenta (neintrerupta, din 1909), pe harta cu obiective turistice inca apare Harrod’s cu o cladire impunatoare cat Primaria Bucurestiului. Magazinele pline de omuleti, restaurantele – sau, ma rog, tentativele de restaurante, caci majoritatea ofereau meniuri tip fast-food - la fel de pline, strazi aglomerate, masini… semn ca oamenii au de facut chestii, au directie si probabil scop.

Raspunsul aveam sa il aflam in cartierul londonez nordic in care aveam hotelul. Pe strada care ne ducea de la metrou la hotel si pe care alesesem sa o strabatem la dus si la intors pe jos, ca sa simtim putin atmosfera, erau aliniate mici magazine, companii care asigurau servicii, restaurante micute cu specific si, in general, ceea ce gasesti intr-un cartier. Ei, si asa am inceput sa vedem criza: 2 magazine ok, 3 spatii de inchiriere. Iar un magazin, iar 2 de vanzare sau inchiriere. Din busul care ne ducea in centru am vazut si mai multe: case intregi de inchiriat, apartamente si spatii de lucru, birouri.

In drum spre Cardiff, destinatia noastra finala de calatorie, imprejurimile Londrei erau la fel de ofertante: cladiri intregi de birouri oferite spre inchiriat, cladiri in constructie cu bannere mari de informare cum ca ESTE DE INCHIRIAT. Dincolo de zbuciumul Londrei si aspectul de consumism acerb de lucruri marunte, am gasit iata si un plan mai grav si, desigur mai profund ca efecte. Criza a ajuns din America in Marea Britanie si a lovit puternic capitala. Micii antreprenori au inchis rapid, marii antreprenori o mai duc un timp, dispunand de resurse acumulate.

Daca nu ati aflat, a falimentat si General Motors. Era una din companiile cu un istoric greu in spate, un exemplu de seama in trainingul lui Larry Farrel despre cele 4 dimensiuni ale antreprenoriatului. Traim vremuri interesante, cel putin.