Archive for the 'de ce Romania' Category

Astazi despre vot. Ca cine stie cand mai apucam sa zicem una-alta.

Am sa va spun tot asa, ca din carti, da’ macar sa priceapa lumea.

Ideea cu votul esta ca e un model de a lua decizii. Eficient pentru ca permite ca toata lumea sa-si arate optiunea, ineficient ca imparte aceeasi lume in castigatori si looseri. Asta inca nu ar fi nimic, dar pentru ca unii castiga si altii pierd, cei care pierd nu sustin varianta decisa prin vot - deci, nu sunt indeplinite toate conditiile pentru a verifica daca o decizie este buna.

Exista conditii de verificare a calitatii deciziei? Ei, da, matematica avem peste tot. Aici, 3 reguli simple - o decizie este eficienta daca:

1. Este inteleasa de toata lumea.

2.  Nu i se opune nimeni.

3. Ajuta grupul sa isi indeplineasca obiectivul.

Now, you do the math :)

Dar, am putea opta pentru alte variante:

- decizia prin expert - chemam pe cineva care stie bine cum se conduce o tara corect, onest, civilizat etc. si lasam totul pe el. Vezi regimul monarhic… sange albastru adus sa ne mai curete putin probabil de o criza politica similara… istoria are darul de a se repeta, daca e uitata.

- decizia prin minoritate - suntem toti plecati la munca sau la mai bine in tarile calde, raman unii acasa si decid ei ce si cum cu tara. Legal - ca le dam noi voie sa faca asta, ilegal, daca si-o iau in cap si decid de capul lor. Ar fi bine sa fim acasa, totusi.

- decizia autoritatii cu consultarea celorlalti - greu pentru o tara, ar trebui sa consulte bietul presedinte toti chibitii din Cismigiu, din 336, de pe Facebook - vai mine, nu!!

- decizia autoritatii fara consultarea celorlalti - mah, l-am ales, acu’ ce am ales, aia avem. Trebuie omul sa decida, sa faca, sa dreaga.

- consens - pace mondiala, flori albastre, cer senin, nu tu poluare, nu tu ghetari in dezghet, iarna ca vara si tot asa. Ia excesiv de mult timp, la final toata lumea e ZEN! Imposibil la o tara cu 23 mil. in scadere de locuitori + 12 mil. estimativ peste granite, posibil la o tarisoara ca Luxemburg, Monaco sau… Vatican? Chemi oamenii in piata centrala, le faci un buzz group, apoi vin cu colile scrise la tine, grupezi, verifici, tai, selectezi, pana la urma iese de o decizie prin consens.

Asadar, ce avem la indemana? Dar, mai ales, ce e fezabil? Ce a gasit democratia mai bun ca modalitate de a ajunge la un fel de a decide cine sa conduca natia, este votul. Nu e perfect. Dar ne da TUTUROR ocazia de a avea o optiune. Faptul ca sunt sau nu optiuni viabile, nu e treaba democratiei, ca si concept. E o chestiune de actiune si preventiva, nu reactiva, a natiei in sine.

Nu e vina nimanui, decat a noastra, ca avem 2 optiuni rele. Nu se pune problema cine e mai bun sau ca optam pentru unul pentru ca celalalt e foarte rau sau chestiuni dihotomice de acest fel, false logici. Avem 2 optiuni, si doar atat! Dupa ziua de Mos Nicolae, pentru ca am fost, poate, prea cuminti, vom primi o varguta usturatoare. Nu varguta e problema, ci tot comportamentul care a dus sa primim varguta. Incercam sa ne eschivam acum de la vot pentru ca “nu avem optiuni” sau “votez cu x pentru ca y e foarte rau”.

Intre 2 rele, cum decidem? Cred ca optiunea principiala personala face diferenta. Eu, in principiu, ca optiune valorica, spun nu comunismului. In orice forma, sub orice chip. Pentru bunicii carora li s-au luat pamantul si animalele. Pentru parintii care au ascultat Europa Libera, punandu-se in pericol.  Deci, nu rosu. Sau, mai plastic, pentru mine rosu + galben face, simplu, portocaliu. Chestie de gust!

Romania: las’ ca ne-ntelegem noi!

Reflectii rutiere: daca vedeti un Renault albastru cu numar de Bacau, murdar pana in gat si indreptandu-se vertiginos spre intersectie, sa stiti ca eu sunt! Cum am ajuns aici? Foarte usor! Pai intrati voi in orice intersectie nesemnalizata - by the book, se aplica regula prioritatii de dreapta - si vedeti ce se intampla: Hai, treceti, va rog, imi face semn colegul de trafic, din faruri! Multumesc, ii spun, cu avariile. Mai incolo, verde inainte si la dreapta, cu prioritate la pietoni. Trece incet o batrana, o iau razant pe la spatele ei, mai vine o fata, dar nu se grabeste, apas acceleratia, sa poata sa intre si colegii din spate… Las’ ca ne intelegem noi! I-am facut semn fetei ca-i multumesc ca ma lasa sa trec pe verdele ei sharuit cu al meu, si dusa am fost!

Idem la trecerea pe galben. Spre rosu. Flutur mana a multumire catre pietonii care s-au disperat asteptand verde, las’ ca ne-ntelegem noi!

Idem in politica! Majoritate PDL si PSD? Las’ ca ne-ntelegem noi, hai sa guvernam, mai vedem dupa aia ce-o mai fi! Crin si Traian in debate - las’ ca ne-ntelegem noi, Crine, la turul doi, acu’ sa fim sanatosi!

La piata? 4, 8 lei, hai 5, va mai pun o mandarina, hai ca ne-ntelegem, nu? Orice intelegere cu mesterii, de orice fel: hai ca va fac lucrarea si dupa aia ne-ntelegem, ca doar oameni suntem, nu? Lasa, ma, ca merge asa, ne intelegem, daca nu pica - cade!

Deci eu zic: hai sa mergem la vot, ca tot avem dreptul - in cinstea a 20 de ani de la caderea zidului Berlinului, ca in Romania nu stiu daca se mai serbeaza ceva cu gripa asta - si dupa, vedem ce iese si las’ ca ne-ntelegem noi!

Cine uită, nu merită… şi istoria se repetă

 Criză, probleme etice, suprimări morale, dezamăgiri politice şi întrebări - e răul de acum cel mai grav, cel mai jos, cel mai rău? Cum suntem acum faţă de vremurile dinainte? De dinainte…

Vă redau mai jos un text preluat din Simion Mehedinţi. Acesta, în cadrul unei conferinţe din anul 1934, citează:

Atâtea fraude în instituţiile publice, atâtea falimente în cele comerciale, demagogia care se manifestă tot mai desmăţat şi nimiceşte viaţa politică, lipsa de reacţie împotriva a tot ce este evident primejdios ordinii şi progresului, sunt toate nu efectele unei stări economice proaste, ci ale unei stări morale bolnăvicioase. Deficitul material, de care ne tot vorbesc economiştii este rezultatul unui deficit moral.

Cred că nu e nimic mai rău. Fiecare generaţie îşi are provocările sale şi măsura valorii unei generaţii constă tocmai în modalitatea specifică de răspuns la crize, încercări, de a pune afirmaţiile şi poziţionările corecte faţă de fariseii şi epigonii fiecărui secol şi de a trece mai departe în istorie, lăsând un semn bun, un progres, o etichetă a unui tip de valoare. De fapt, viaţa unei societăţi în timpul ei, de fapt în timpul trăit de trăitorii ei, e marcată de mişcările tectonice de aşezare şi reaşezare a tendinţelor, opţiunilor, modelor, modelelor false sau autentice, o luptă de basm bine-rău, cu alternanţe de putere, de influenţare, de sus-jos…

Răspunsul personal? Lucruri vin şi trec, oameni se nasc şi mor, cuvinte se scriu, se vorbesc, rămân sau pier. Furaţi de peisajul mizer din afară, să nu uităm peisajul dinăuntrul nostru. Puţina sau multa contribuţie la blendingul de evenimente sociale, apetisante pentru high-profil-ul social asigurat şi promiţătoare pentru posibilele schimbări semnificative la care poţi fi asociat ca participant şi contribuitor, poate fi un motiv aparent suficient pentru a ignora momente autentice de viaţă - construirea familiei, apariţia copiilor, maturizarea spirituală, creşterea în virtuţi şi dezvoltarea personală într-un plan care transcede vremelnicia unui moment de aici si acum, a unor fapte limitate în timp şi de o valoare pentru care nu sunt grile de apreciere şi timp trecut care să o valideze…

Experiente britanice - partea a III-a. Cum am invatat sa iubesc Romania

Daca cititi din mine, stiti ca deseori povesteam despre intoarcerile mele in tara. Senzatia de casa neaerisita, de oameni neumblati prin lume si, in general, o tara de la tara.

Well, am inceput sa aud cum creste iarba si la noi, Romania chiar se schimba. Am regasit cu bucurie oamenii de pe strada, aratand a romani, o bucurie a redescoperirii semenilor mei, cu care ma aseman la chip, la vorba, in credinta si in aspiratii. Caci pana la urma ce e o natie, daca nu comunitatea de oameni impartasind credinta, limba, istoria comuna, trecutul din care invatam pentru un prezent inteles mai bine si un viitor proiectat mai cu intelepciune?

Dincolo de notiunea de diversitate pe care am gasit-o la maxim in Londra, m-a intristat disiparea si pierderea unui numitor comun, londonezul britanic, sa-i spun. Am gasit un decor de secol XV, autentic si conservat, indicand continuitatea si absenta rupturilor structurale din societate, o istorie continua, punctata ici-colo de momente sangeroase, dar pe acelasi fundament neschimbat. Scena aceasta gazduia oamenii moderni, oamenii de azi, cu amprentele provocarilor lumii contemporane pe ei: tineri la limita neglijentei, adolescente obeze in lupta cu propria imagine de sine,  haine hipercolorate spre kitch, accesorii de prost gust, oameni uratiti premeditat, o lume colorata adunata de la Vestul al Estul Lumii reproducand colonialismul britanic, cupluri cu 2-3 copii alergandu-se prin magazine si pe strazi, viermuiala unei capitale de prim rang si aspecte ale normalitatii asa cum poate nu am ajuns sa o intelegem inca sau sa o reproducem macar imitativ in societatea noastra: relaxare si sport in Hyde Park, pasari libere si mici animale pe lacurile si aleile parcurilor urbane, plimbari lungi si negrabite, cafele (si nu britanice :) savurate pe alei, lucratori serviabili si relaxati, o deschidere spre oameni diferiti, lucruri la locul lor, de ani si ani de zile, neintrerupt.

Invatatura mea? Sa ne iubim mai mult unii pe altii, sa ne apreciem mai mult pentru ceea ce suntem, sa traim intens momentele de crestere pe care inca le mai avem, ca si societate, uman, mental,  si sa ne amintim mai mult ca ruptura adusa de comunism a destructurat spiritul si societatea romaneasca in profunzime, ca ceea ce traim azi este efectul a 50 de ani de anormalitate. Comunismul trait de tara noastra a rasturnat intentionat borcanul ridicand nulitatile si calcand in picioare valorile. A pus misei sa conduca si a omorat in inchisori intelectualii si rugatorii neamului.  A crescut blocurile, a anulat viata privata, a inrait indivizii intorcandu-i unii impotriva altora, a ridiculizat simtul comunitatii si l-a aruncat apoi la cos; a redefinit istoria, a recatalogat valorile, a reinterpretat fapte si ne-a servit adevaruri contrafacute. Asta ne face sa fim inca neincrezatori, sa alergam dupa false note de 10, sa ne justificam si sa dam explicatii inventate, la fel de inventate ca acuzele ce se aduceau, sa fim vesnic nemultumiti si vesnic impotriva, pentru ca lucrurile sunt determinate de altii, din exterior si ne este anulata implicarea, participarea autentica si decizia luata prin consultare si in mod real informata. Nicolae Iorga ne spune: “Cine uita, nu merita”. Mai mult ca niciodata, sa nu uitam ce ni s-a intamplat, ca neam, pentru a intelege ce ni se intampla si pentru a nu repeta greselile. Absenta din propria noastra devenire, uitarea de istorie si de noi, pana la urma, o amnezie generala si un autism individual carora le si dam curs ocupandu-ne mintea cu toate nimicurile pe care ni le servesc altii la gandit - mass-media si cotcodaceala zilnica dintre noi - ne vor duce la absenta noastra ca neam pe harta natiilor. Si este strict responsabilitatea noastra, de la nivel individual la nivel de comunitate, sa ne asiguram ca suntem si ca vrem, mai mult decat ca avem.

Nu trebuie sa treaca inca 200 de ani pentru a ajunge la un concept de normalitate in societatea noastra, pentru ca putem beneficia de shortcut-urile care ni se pun la dispozitie de catre celelalte culturi, sa ne luam bunele practici si experientele de care avem nevoie pentru a recupera timpii si tot ceea ce “am fi putut avea daca”. In acelasi timp, avem nevoie de momentul corect pentru ca anumite lucruri sa se intample, sa ajunga la punctul coacerii rodului. Timpul isi vrea dreptul lui - generatii sa treaca, lucruri sa se construiasca, fapte sa se intample, greseli sa se petreaca, intelegeri sa se declanseze. Pur si simplu nu putem merge la facultate fara bacalaureat.

Asa am invatat sa iubesc mai mult Romania, sa le spun vecinilor mei de bloc ce oameni deosebiti sunt, sa zambesc pe strada la oameni necunoscuti si sa privesc cu admiratie orice intentie, gand si fapta bune, oricat de mici si insignifiante ar parea. Avem optiunea de a aprecia orice lucru bun sau de a fi vesnic nemultumiti de lucrurile rele. une De asemenea, avem alegerea de a incepe sa facem bine sau sa asteptam la nesfarsit sa faca altii.

Cred ca nu mai suntem foarte departe.

Experiente britanice - partea a II-a: Atentie, a venit criza! Next stop: Londra

Asadar, dupa primul full contact cu Oxford Street si Bond Street in Londra, in care miile de sufletele chinuite de patima shopingului se agitau de colo - colo ca niste aparate cu semnalul intrerupt din telecomanda, ne-am intrebat: Bine, bine, dar unde e criza? Selfridges sarbatorea 100 de ani de existenta (neintrerupta, din 1909), pe harta cu obiective turistice inca apare Harrod’s cu o cladire impunatoare cat Primaria Bucurestiului. Magazinele pline de omuleti, restaurantele - sau, ma rog, tentativele de restaurante, caci majoritatea ofereau meniuri tip fast-food - la fel de pline, strazi aglomerate, masini… semn ca oamenii au de facut chestii, au directie si probabil scop.

Raspunsul aveam sa il aflam in cartierul londonez nordic in care aveam hotelul. Pe strada care ne ducea de la metrou la hotel si pe care alesesem sa o strabatem la dus si la intors pe jos, ca sa simtim putin atmosfera, erau aliniate mici magazine, companii care asigurau servicii, restaurante micute cu specific si, in general, ceea ce gasesti intr-un cartier. Ei, si asa am inceput sa vedem criza: 2 magazine ok, 3 spatii de inchiriere. Iar un magazin, iar 2 de vanzare sau inchiriere. Din busul care ne ducea in centru am vazut si mai multe: case intregi de inchiriat, apartamente si spatii de lucru, birouri.

In drum spre Cardiff, destinatia noastra finala de calatorie, imprejurimile Londrei erau la fel de ofertante: cladiri intregi de birouri oferite spre inchiriat, cladiri in constructie cu bannere mari de informare cum ca ESTE DE INCHIRIAT. Dincolo de zbuciumul Londrei si aspectul de consumism acerb de lucruri marunte, am gasit iata si un plan mai grav si, desigur mai profund ca efecte. Criza a ajuns din America in Marea Britanie si a lovit puternic capitala. Micii antreprenori au inchis rapid, marii antreprenori o mai duc un timp, dispunand de resurse acumulate.

Daca nu ati aflat, a falimentat si General Motors. Era una din companiile cu un istoric greu in spate, un exemplu de seama in trainingul lui Larry Farrel despre cele 4 dimensiuni ale antreprenoriatului. Traim vremuri interesante, cel putin.

Experiente britanice - partea I: Londra, full contact

Sunt in Londra. Obosita. Cazare la hotel. Somn de lemn cateva ore, apoi tup! in busul rosu si cap-compas Trafalgar, ce stim si noi sigur si drept. Busul e simpatic, avem locuri sus, in fiecare moment mi se pare ca ne vom ciocni de stalpii de iluminat sau in masinile parcate pe bus lane. Dupa ce trec de cateva socuri de felul asta, ma obisnuiesc cu ameteala generala si incep sa ma uit la oameni, la case, la masini… Busul face stanga, dreapta, urca strazi, coboara, noi stam in nordul Londrei. Urmaresc pe harta, poate inteleg logica orasului. Sunt prea obosita si busul face stanga dupa galbenul Selfridges - 100 de ani!!! Casc ochii in vitrinele galbene notate cu anii 1909, 1927, 1931… Ce faceam noi pe atunci oare? Strada devine un furnicar si ma intreb unde sunt. Oare unde pot sa fiu, decat pe Oxford Street? Nu stiti ce e Oxford Street?Nici eu nu stiam. Dar furnicarul incredibil, de umblat de colo colo catre nicaieri, turmentat de reclamele magazinelor si ofertele de reduceri minunate, nemaivazute, incredibila desertaciune, ma fac sa inteleg ca probabil este centrul comercial. Probabil a devenit sigur. Prin fata se perinda ordonat gaurile negre… GAP, Zara, Marks&Spencer, H&M, Mango, Donna Perkins, Clarks, Boots, Lush, Primark… Tinere deformate, negrese, asiatici, albi, prea albi, blonzi, bruneti, tineri, adolescenti, familii cu copii, cu un copil, cu 3 copiii… cu 2-3-5 pungi de cumparaturi purtand numele marcilor… Busul se misca in ritm de melc si furnicarul imens si inutil m-a obosit si mai mult. Asta e Londra? Consumismul acesta? A, multumesc, am si acasa. De aici vine, deci? Nu am vazut nici o stralucire, nici o aura de special, de glossy, de posh, de trend. Doar o masa miscandu-se din inertie, tampa, alergand din magazin in magazin, acumuland, consumand, dand curs ofertelor de Sale, Big sales, Buy 1 get 2nd 1/2 price, Any 3 for 2 pounds, Have 2 and the 3rd for free…

In sfarsit, Oxford Circus, dam in Regent Street, nebunia continua. In capat, Picadilly Circus - in sfarsit! Busul si-a reluat ritmul, iar pare ca se va izbi iminent de stalpii de iluminat. Sunt descumpanita de prima intalnire cu Londra si spun - Dezamagire! In Trafalgar ne dam jos, ca mai toti cei din bus. Aiurita de nebunia umana perceputa la limita, ma scutur si ma eliberez in fata columnei in varful careia sta cocotat Nelson. Ce trebuie sa vad aici? Leii sunt inconjurati de garduri de lucrari publice. Simt! Aerul caldut, sa tot fie 15 grade. Vantul usurel, rece, chiar prea rece as spune. Respir adanc, sa ma curat. Incep sa vad, spatii intre oameni, deci e loc! Facem pasi largi prin Square, sa vad din mai multe puncte esentialul. Nu vad nimic. In spate este National Gallery, ok, de vizitat. In fata niste porti mari. Spre Buckingham. Nu acum. Decid ca nu sunt foarte impresionata, dar e cam devreme. Sa plecam in explorare. Luam la nimereala o strada, se dovedeste a fi Whitehall. Minunat, mergem si, poate si pentru ca e trecut de 8, oamenii merg la pas, usor. Dam in Parliament Square si ochii intalnesc Big Ben. Da, aici merita sa ma zgaiesc minute in sir, asteptand sa bata de 9. E impresionant. Pe Whitehall, cladirile oficiale sunt vechi, maiestuoase, impresionante. Te pregatesc pentru Parlament si tot ce inseamna zona Westminster. Se demonstra in Parliament Square. Erau sustinuti rebelii din Sri Lanka, de peste 2 luni campau acolo sustinatori. Ne uitam, Metropolitan Police ii supravegheaza, nu ne spun nimic, ne lasa sa ne uitam. O luam pe langa Parlament, trecem peste Tamisa si ni se deschide o priveliste minunata. Am regasit pozele din albume, se vede profilat pe cer London Eye, o roata cu capsule de sticla ce permit o vedere de la peste 400 de picioare inaltime. De pe partea de sud admiram Parlamentul luminat, Westminster Abbey, Big Ben… Mirific… liniste, o plimbare agale, de digerat experiente, perceptii, de organizat ganduri si restructurat idei. Schimbam filosofii despre istorie, destin, Dumnezeu, trecut si viitor.

Meandrele concretului. La fosta City Hall, parte hotel, parte centru cultural si spatiu de amuzament intram sa vedem cum se distreza londonezii sambata seara. Nimic special, Costinesti, Eforie, Mamaia. Tonomate cu bani de cazut, masinute, box, cursele de cai, hai sa iesim! Ne zgaim la London Eye si apreciem din nou alegerile facute - ce minunatie, totusi, nu? O idee ingenioasa si maxim eficienta pentru o capitala turistica cum e Londra. Era inchis, deci vom reveni zilele urmatoare. Decid ca ar fi totusi o experienta prea extrema pentru mine, de aici de jos e ok. Trecem podul dupa Jubilee Garden si reintram in nebunia orasului, oamenii tocmai ieseau de la un spectacol. Ne fugarim pe niste stradute mici, dam din nou in Trafalgar, punctul central din care ne luam orice fel de bus, alergam sa prindem busul catre hotel, eram inghetata si voiam sa dorm!!!

Drumul inapoi ma stimuleaza - ma uit la casele frumos aliniate, e cam intuneric, oamenii dorm? Nu stiu, in unele e lumina si poti vedea franturi de vieti - o cina cu prietenii, o fata citeste, un televizor (singurul!!!) cu lumina albastra, multe lampi cu lumina discreta, fara a da semnele unei activitati totusi. Ajungem la noi, hei, parca am mai fost aici. Cumparaturi de alimentara de colt de strada, 5 lire va rog, poftim, mergem sprinten pe jos cateva sute de metri pentru a lua pulsul micului cartier.  Tineri regasiti si povestind nimicuri, telefoanele mobile nelipsite - ce-or vorbi atata?! - un betiv, un sarman, mici locante cu 4-5 mese, copii dormind in carucioare si parinti plimbandu-se agale, picioruse desculte si imbracati subtire - o, daca i-ar vedea mama!

Facem planul pe maine,  gata cu hoinareala, putina structura! Avem in plan British Museum, Covent Garden si mai vedem noi.

Aerogara ca autogara

Asadar, pune romanului in fata un magazin cu branza feliata si salam in vid, si din orice spatiu civilizat vei obtine o autogara in care oamenii isi fac un sandvis “ca la prasit” in doi timpi si trei miscari.

Unde s-a vazut asta? In aeroportul Otopeni, international - parol! - la terminalul de curse interne, ca sa fim corecti pana la capat. Un minimarket Billa pus fix in aeroport a rezolvat si ultima problema a cumparaturilor de ultim moment cand pleci loco sau de prim moment daca ai ajuns acasa si bate vantul in frigider. Daca tot e la terminalul de interne, lasa ca merge sa stam colea, sa punem felie peste felie si sa mancam sanatos, taraneste, ca pana pleaca avionu’ mai e 2 ore if you know what I mean…

Ma intorc, dara, si ma intreb, de unde, nene, inclinatia genetica a natiei de a pangari si the ultimate frontier inainte de civilizatie, de a manji cu mustar si boia pana si ultimul scaun curat din terminal, de a lasa firimituri chiar si acolo unde serviciile de curatenie intrunesc intr-un final standardele si, in fine, de a reproduce la nesfarsit comportamentul tipic de autogara intesata, tranzitata, murdara si rece, acela de scoate din papornita pachetele de mezel, cas proaspat care miroase de-ti ia nasul din loc, mustarul si usturoiul, cu satisfactia idioata de incheiere, “am mancat bine inainte sa plecam”.  

Daca si aerogara a ajuns ca autogara, ce autobuze luam domnilor noi, si unde ne duc ele? Si, mai ales, cand e urmatoarea rata?




Un blog EURO<26