Oana Mosoiu

Reflectii rutiere: daca vedeti un Renault albastru cu numar de Bacau, murdar pana in gat si indreptandu-se vertiginos spre intersectie, sa stiti ca eu sunt! Cum am ajuns aici? Foarte usor! Pai intrati voi in orice intersectie nesemnalizata - by the book, se aplica regula prioritatii de dreapta - si vedeti ce se intampla: Hai, treceti, va rog, imi face semn colegul de trafic, din faruri! Multumesc, ii spun, cu avariile. Mai incolo, verde inainte si la dreapta, cu prioritate la pietoni. Trece incet o batrana, o iau razant pe la spatele ei, mai vine o fata, dar nu se grabeste, apas acceleratia, sa poata sa intre si colegii din spate… Las’ ca ne intelegem noi! I-am facut semn fetei ca-i multumesc ca ma lasa sa trec pe verdele ei sharuit cu al meu, si dusa am fost!

Idem la trecerea pe galben. Spre rosu. Flutur mana a multumire catre pietonii care s-au disperat asteptand verde, las’ ca ne-ntelegem noi!

Idem in politica! Majoritate PDL si PSD? Las’ ca ne-ntelegem noi, hai sa guvernam, mai vedem dupa aia ce-o mai fi! Crin si Traian in debate - las’ ca ne-ntelegem noi, Crine, la turul doi, acu’ sa fim sanatosi!

La piata? 4, 8 lei, hai 5, va mai pun o mandarina, hai ca ne-ntelegem, nu? Orice intelegere cu mesterii, de orice fel: hai ca va fac lucrarea si dupa aia ne-ntelegem, ca doar oameni suntem, nu? Lasa, ma, ca merge asa, ne intelegem, daca nu pica - cade!

Deci eu zic: hai sa mergem la vot, ca tot avem dreptul - in cinstea a 20 de ani de la caderea zidului Berlinului, ca in Romania nu stiu daca se mai serbeaza ceva cu gripa asta - si dupa, vedem ce iese si las’ ca ne-ntelegem noi!

Daca cititi din mine, stiti ca deseori povesteam despre intoarcerile mele in tara. Senzatia de casa neaerisita, de oameni neumblati prin lume si, in general, o tara de la tara.

Well, am inceput sa aud cum creste iarba si la noi, Romania chiar se schimba. Am regasit cu bucurie oamenii de pe strada, aratand a romani, o bucurie a redescoperirii semenilor mei, cu care ma aseman la chip, la vorba, in credinta si in aspiratii. Caci pana la urma ce e o natie, daca nu comunitatea de oameni impartasind credinta, limba, istoria comuna, trecutul din care invatam pentru un prezent inteles mai bine si un viitor proiectat mai cu intelepciune?

Dincolo de notiunea de diversitate pe care am gasit-o la maxim in Londra, m-a intristat disiparea si pierderea unui numitor comun, londonezul britanic, sa-i spun. Am gasit un decor de secol XV, autentic si conservat, indicand continuitatea si absenta rupturilor structurale din societate, o istorie continua, punctata ici-colo de momente sangeroase, dar pe acelasi fundament neschimbat. Scena aceasta gazduia oamenii moderni, oamenii de azi, cu amprentele provocarilor lumii contemporane pe ei: tineri la limita neglijentei, adolescente obeze in lupta cu propria imagine de sine,  haine hipercolorate spre kitch, accesorii de prost gust, oameni uratiti premeditat, o lume colorata adunata de la Vestul al Estul Lumii reproducand colonialismul britanic, cupluri cu 2-3 copii alergandu-se prin magazine si pe strazi, viermuiala unei capitale de prim rang si aspecte ale normalitatii asa cum poate nu am ajuns sa o intelegem inca sau sa o reproducem macar imitativ in societatea noastra: relaxare si sport in Hyde Park, pasari libere si mici animale pe lacurile si aleile parcurilor urbane, plimbari lungi si negrabite, cafele (si nu britanice savurate pe alei, lucratori serviabili si relaxati, o deschidere spre oameni diferiti, lucruri la locul lor, de ani si ani de zile, neintrerupt.

Invatatura mea? Sa ne iubim mai mult unii pe altii, sa ne apreciem mai mult pentru ceea ce suntem, sa traim intens momentele de crestere pe care inca le mai avem, ca si societate, uman, mental,  si sa ne amintim mai mult ca ruptura adusa de comunism a destructurat spiritul si societatea romaneasca in profunzime, ca ceea ce traim azi este efectul a 50 de ani de anormalitate. Comunismul trait de tara noastra a rasturnat intentionat borcanul ridicand nulitatile si calcand in picioare valorile. A pus misei sa conduca si a omorat in inchisori intelectualii si rugatorii neamului.  A crescut blocurile, a anulat viata privata, a inrait indivizii intorcandu-i unii impotriva altora, a ridiculizat simtul comunitatii si l-a aruncat apoi la cos; a redefinit istoria, a recatalogat valorile, a reinterpretat fapte si ne-a servit adevaruri contrafacute. Asta ne face sa fim inca neincrezatori, sa alergam dupa false note de 10, sa ne justificam si sa dam explicatii inventate, la fel de inventate ca acuzele ce se aduceau, sa fim vesnic nemultumiti si vesnic impotriva, pentru ca lucrurile sunt determinate de altii, din exterior si ne este anulata implicarea, participarea autentica si decizia luata prin consultare si in mod real informata. Nicolae Iorga ne spune: “Cine uita, nu merita”. Mai mult ca niciodata, sa nu uitam ce ni s-a intamplat, ca neam, pentru a intelege ce ni se intampla si pentru a nu repeta greselile. Absenta din propria noastra devenire, uitarea de istorie si de noi, pana la urma, o amnezie generala si un autism individual carora le si dam curs ocupandu-ne mintea cu toate nimicurile pe care ni le servesc altii la gandit - mass-media si cotcodaceala zilnica dintre noi - ne vor duce la absenta noastra ca neam pe harta natiilor. Si este strict responsabilitatea noastra, de la nivel individual la nivel de comunitate, sa ne asiguram ca suntem si ca vrem, mai mult decat ca avem.

Nu trebuie sa treaca inca 200 de ani pentru a ajunge la un concept de normalitate in societatea noastra, pentru ca putem beneficia de shortcut-urile care ni se pun la dispozitie de catre celelalte culturi, sa ne luam bunele practici si experientele de care avem nevoie pentru a recupera timpii si tot ceea ce “am fi putut avea daca”. In acelasi timp, avem nevoie de momentul corect pentru ca anumite lucruri sa se intample, sa ajunga la punctul coacerii rodului. Timpul isi vrea dreptul lui - generatii sa treaca, lucruri sa se construiasca, fapte sa se intample, greseli sa se petreaca, intelegeri sa se declanseze. Pur si simplu nu putem merge la facultate fara bacalaureat.

Asa am invatat sa iubesc mai mult Romania, sa le spun vecinilor mei de bloc ce oameni deosebiti sunt, sa zambesc pe strada la oameni necunoscuti si sa privesc cu admiratie orice intentie, gand si fapta bune, oricat de mici si insignifiante ar parea. Avem optiunea de a aprecia orice lucru bun sau de a fi vesnic nemultumiti de lucrurile rele. une De asemenea, avem alegerea de a incepe sa facem bine sau sa asteptam la nesfarsit sa faca altii.

Cred ca nu mai suntem foarte departe.

Sunt in Londra. Obosita. Cazare la hotel. Somn de lemn cateva ore, apoi tup! in busul rosu si cap-compas Trafalgar, ce stim si noi sigur si drept. Busul e simpatic, avem locuri sus, in fiecare moment mi se pare ca ne vom ciocni de stalpii de iluminat sau in masinile parcate pe bus lane. Dupa ce trec de cateva socuri de felul asta, ma obisnuiesc cu ameteala generala si incep sa ma uit la oameni, la case, la masini… Busul face stanga, dreapta, urca strazi, coboara, noi stam in nordul Londrei. Urmaresc pe harta, poate inteleg logica orasului. Sunt prea obosita si busul face stanga dupa galbenul Selfridges - 100 de ani!!! Casc ochii in vitrinele galbene notate cu anii 1909, 1927, 1931… Ce faceam noi pe atunci oare? Strada devine un furnicar si ma intreb unde sunt. Oare unde pot sa fiu, decat pe Oxford Street? Nu stiti ce e Oxford Street?Nici eu nu stiam. Dar furnicarul incredibil, de umblat de colo colo catre nicaieri, turmentat de reclamele magazinelor si ofertele de reduceri minunate, nemaivazute, incredibila desertaciune, ma fac sa inteleg ca probabil este centrul comercial. Probabil a devenit sigur. Prin fata se perinda ordonat gaurile negre… GAP, Zara, Marks&Spencer, H&M, Mango, Donna Perkins, Clarks, Boots, Lush, Primark… Tinere deformate, negrese, asiatici, albi, prea albi, blonzi, bruneti, tineri, adolescenti, familii cu copii, cu un copil, cu 3 copiii… cu 2-3-5 pungi de cumparaturi purtand numele marcilor… Busul se misca in ritm de melc si furnicarul imens si inutil m-a obosit si mai mult. Asta e Londra? Consumismul acesta? A, multumesc, am si acasa. De aici vine, deci? Nu am vazut nici o stralucire, nici o aura de special, de glossy, de posh, de trend. Doar o masa miscandu-se din inertie, tampa, alergand din magazin in magazin, acumuland, consumand, dand curs ofertelor de Sale, Big sales, Buy 1 get 2nd 1/2 price, Any 3 for 2 pounds, Have 2 and the 3rd for free…

In sfarsit, Oxford Circus, dam in Regent Street, nebunia continua. In capat, Picadilly Circus - in sfarsit! Busul si-a reluat ritmul, iar pare ca se va izbi iminent de stalpii de iluminat. Sunt descumpanita de prima intalnire cu Londra si spun - Dezamagire! In Trafalgar ne dam jos, ca mai toti cei din bus. Aiurita de nebunia umana perceputa la limita, ma scutur si ma eliberez in fata columnei in varful careia sta cocotat Nelson. Ce trebuie sa vad aici? Leii sunt inconjurati de garduri de lucrari publice. Simt! Aerul caldut, sa tot fie 15 grade. Vantul usurel, rece, chiar prea rece as spune. Respir adanc, sa ma curat. Incep sa vad, spatii intre oameni, deci e loc! Facem pasi largi prin Square, sa vad din mai multe puncte esentialul. Nu vad nimic. In spate este National Gallery, ok, de vizitat. In fata niste porti mari. Spre Buckingham. Nu acum. Decid ca nu sunt foarte impresionata, dar e cam devreme. Sa plecam in explorare. Luam la nimereala o strada, se dovedeste a fi Whitehall. Minunat, mergem si, poate si pentru ca e trecut de 8, oamenii merg la pas, usor. Dam in Parliament Square si ochii intalnesc Big Ben. Da, aici merita sa ma zgaiesc minute in sir, asteptand sa bata de 9. E impresionant. Pe Whitehall, cladirile oficiale sunt vechi, maiestuoase, impresionante. Te pregatesc pentru Parlament si tot ce inseamna zona Westminster. Se demonstra in Parliament Square. Erau sustinuti rebelii din Sri Lanka, de peste 2 luni campau acolo sustinatori. Ne uitam, Metropolitan Police ii supravegheaza, nu ne spun nimic, ne lasa sa ne uitam. O luam pe langa Parlament, trecem peste Tamisa si ni se deschide o priveliste minunata. Am regasit pozele din albume, se vede profilat pe cer London Eye, o roata cu capsule de sticla ce permit o vedere de la peste 400 de picioare inaltime. De pe partea de sud admiram Parlamentul luminat, Westminster Abbey, Big Ben… Mirific… liniste, o plimbare agale, de digerat experiente, perceptii, de organizat ganduri si restructurat idei. Schimbam filosofii despre istorie, destin, Dumnezeu, trecut si viitor.

Meandrele concretului. La fosta City Hall, parte hotel, parte centru cultural si spatiu de amuzament intram sa vedem cum se distreza londonezii sambata seara. Nimic special, Costinesti, Eforie, Mamaia. Tonomate cu bani de cazut, masinute, box, cursele de cai, hai sa iesim! Ne zgaim la London Eye si apreciem din nou alegerile facute - ce minunatie, totusi, nu? O idee ingenioasa si maxim eficienta pentru o capitala turistica cum e Londra. Era inchis, deci vom reveni zilele urmatoare. Decid ca ar fi totusi o experienta prea extrema pentru mine, de aici de jos e ok. Trecem podul dupa Jubilee Garden si reintram in nebunia orasului, oamenii tocmai ieseau de la un spectacol. Ne fugarim pe niste stradute mici, dam din nou in Trafalgar, punctul central din care ne luam orice fel de bus, alergam sa prindem busul catre hotel, eram inghetata si voiam sa dorm!!!

Drumul inapoi ma stimuleaza - ma uit la casele frumos aliniate, e cam intuneric, oamenii dorm? Nu stiu, in unele e lumina si poti vedea franturi de vieti - o cina cu prietenii, o fata citeste, un televizor (singurul!!!) cu lumina albastra, multe lampi cu lumina discreta, fara a da semnele unei activitati totusi. Ajungem la noi, hei, parca am mai fost aici. Cumparaturi de alimentara de colt de strada, 5 lire va rog, poftim, mergem sprinten pe jos cateva sute de metri pentru a lua pulsul micului cartier.  Tineri regasiti si povestind nimicuri, telefoanele mobile nelipsite - ce-or vorbi atata?! - un betiv, un sarman, mici locante cu 4-5 mese, copii dormind in carucioare si parinti plimbandu-se agale, picioruse desculte si imbracati subtire - o, daca i-ar vedea mama!

Facem planul pe maine,  gata cu hoinareala, putina structura! Avem in plan British Museum, Covent Garden si mai vedem noi.