Sunt în Danemarca. Sunt fără swiss-army-knife-iPhone, căci un alt proprietar se bucură de el. Sper, adică. Deci, fără poze. Numai cuvinte. Să vedem ce știu să vă arăt cu ele.
Atmosfera e în tonalitate joasă. Nori grei, cenușii, mănâncă soarele – Ștefana știe despre ce vorbesc! Este ora 5 și e beznă. E beznă de la ora 4. PM. E umed, bate un vânt din fiord, e căldicel, în ciuda atmosferei cernite. Da, sunt într-un fiord.
Căsuțele înșirate cuminte, unele lângă altele. Căsuțe smerite, cărămidă roșie, model britanic. Și olandez. Seamănă mult cu Amsterdam, ca look, însă nu e așa impunător. Sunt undeva în provincie, însă modelul societal e același – lumini discrete, moi, ferestre mari, deschise către lume – perdele fine, draperii simple sau deloc, nu sunt garduri, spațiul curge, proprietățile se intuiesc și se delimitează natural între ele. Atâta transparență și totuși atâta respect pentru viața privată. Oamenii puțini de pe stradă nu sunt curioși, nu trag cu ochiul, nu ”se râd”. E liniște. E foarte, foarte multă liniște. Trec mașini, se schimbă semaforul, alerg repede și totuși e așa liniște în societatea asta.
Găsesc un concept să pun peste acest desen ușor suprarealist. Clean-cut. Asta îmi spune. O Disciplină corectă, soră bună cu Rigoarea se plimbă printre clădiri, străzi, oameni. Frânturi de vieți corecte, truman-iene – mobilier alb, o masă așezată pentru a fi servită cina, un lampadar peste o canapea, un cititor cuminte, cu ochelari, se relaxează citind. Mere apple luminând fețele unor oameni concentrați și focusați pe niște obiective despre care sunt convinsă că nici nu e nevoie să vorbească, să le explice, să le invoce pentru a-și concentra energia productivă și eficientă, cu rezultat. Obiectivele aici sunt ceva ancestral, ADN-ic, intrinseci societății și oglindite în fiecare membru al acesteia. Desigur, ele au fost formulate într-un planning meeting acum 1500 de ani și oamenii aceștia execută planul lăsat de moșii, strămoșii lor.
Relațiile sunt calme, relaxate. O fetiță lungită pe jos într-un magazin, rezemată de rucsac. M-am speriat și am exclamat uau! Amestecul de latin sangre și educație de societate ușor barbară, ieșită din neant acum 20 de ani apare exotic în peisajul monoton, curat, așezat. Mame calme, educând precis, fără patimă, fără tonuri înalte, fără execuții spontane de comportamente incorecte, copii cuminți, liniștiți, care stau locului, care nu vor nimic inutil, nenecesar. Totul este adecvat, suficient, fără repetiții inutile, fără suprapuneri, fără excese.
Mai merg, merg mult pe jos, mă las pătrunsă de atmosferă, vreau să înțeleg simțind. Mi-am ales prost mușchiul mental prin simțuri. Predomină cognitivul, raționalul, dincolo – de – raționalul, acolo unde totul s-a spus, s-a clarificat, a fost înțeles, a fost decodificat corect, înțelesurile au fost aliniate și acum pur si simplu se performează.
O mamă cu bicicleta iese de pe o străduță. De biclă e prins un carucior cu 2 roți în care stă, desigur cuminte și liniștit, un copil. Oare ce probleme au acești oameni? Cine sunt ei? Cum își consumă dramele, neliniștile, întrebările? Nu știu nimic despre ei. Orice aș spune ar fi o presupunere, o prejudecată construită din puținele informații plus și mai puțina interacțiune cu societatea în ansamblu și cu oamenii.
Continuitatea istorică, un Hamlet existențial în panoplie, un curs nesfârșit și neîntrerupt al lucrurilor care au venit și au plecat mereu, în același fel, ștafete predate coerent… Misiuni și viziuni transferate generațional, la nivel macro, de societate, și în replici mici, la nivel de familii… Mă gândesc la băiețelul din căruciorul biclei, când va fi adolescent și va alerga cu bicla lui pe aleea de bicicletă care a fost dintotdeauna acolo, de când era el mic și era purtat de mama lui tot cu bicicleta… Nu? Asta e, nu?
În mod paralel, colegul de călătorie, la mijlocul vieții, povestește despre primul lui apartament, confort 3 sporit. Nu încăpea cu tânăra lui soție în bucătărie în același timp. Asta a făcut comunismul din nația noastră. Imposibilitatea creării spațiului intim, universului familial, martiriul de a ști ce se întâmplă cu toți vecinii și ei cu tine, în fiecare moment, în mod forțat, invaziv, peste puterea de a te opune. După o generație, a devenit firesc. ”Noi așa am apucat, maică”. Să știm ce fac toți. Să știm nimicurile fiecăruia și să ne dăm cu părerea despre asta. Ca setare by default. Lucrăm acum la regăsirea comunității, alegerea de a veni către ceilalți, de a te reuni, de a te regăsi cu ei în valori comune, în misiuni, în obiective. Deocamdată la nivel micro, de familii, spiritul micro-comunitar. Mai avem până la împărtășirea la nivel de societate. E încă devreme pentru noi, abia se luminează de ziuă.
Mi-am aprins lumina moale și blândă din camera de hotel. Camera, hotelul, drumul… Clean-cut. Am aprins și eu mărul meu cu obiective. Am senzația că am plecat dintr-un carusel nebun, e fascinant, adrenalina curge în mine, am idei, am planuri, alerg, fugă de cal ager mi-a fost viața… zice dadaistul Tristan Tzara. Fug de nebună, fugim de nebuni câțiva adunați crezând că o să salvăm lumea, lumea noastră, să-i dăm o șansă, ei și oamenilor care o trăiesc… Poate așa e softul meu (asta e sigur) – al nostru. Caut un ritm, caut regularitățile care dau randamentul cel bun, caut echilibrul, îl lucrez, îl muncesc și mă muncesc să ajung la liniștea în care se face treaba cea bună. Ca aici.
Reconciliere. Poate noi suntem cei de la planning meeting. Dacă ar fi să mă gândesc că e planning meeting pentru 1500 de ani de acum înainte, chiar că merită. Doar Dumnezeu să fie cu noi, ca să fie un planning lucrător și nu sminteală.
Mâine văd cea mai tare instituție de învățământ superior din Danemarca.
Limba este impronunțabilă, deci nu știu să vă spun noapte bună în daneză. Știți voi. Nimic excedentar.
