Aşadar, a plecat şi Mihaela Rădulescu. 1-o pentru Andreea Marin, retragere din motive mai solide – familie, copil, viaţă personală. Personal, mi se cam luase. Bine ca s-au dus, nu am tristetea “vremurilor de altadata” si a modelelor generationale. Adica, ce modele? Am vazut asadar ca “diva” nu era nici pe departe modelul de femeie de succes care se “dadea la televizor”. Asta daca ma intrebati pe mine.
Modele? Bine, inchideti televizorul, trageti din priza radioul, deschideti bine ochii si urechile in jur si, cu valul “agendei zilei” dat deoparte, veti gasi oameni simpli si minunati care au momente de model. Asa pot numi eu exemplaritatea cuiva – momentul de model. Tine locul celor 15 minute sau 15 ani de glorie trecatoare, pentru ca ceea ce se intampla in momentul de model este ceea ce schimba vietile, da semnificatie unor trasee umane, ghideaza oamenii spre esenta vietii – implinirea rostului lor in drumul catre viata vesnica.
Vad aceste momente de model – cand ai ajutat un om oprindu-te din drumul tau, cand ai ajutat un copil sa invete carte, cand ai hranit un nevoias fara sa-l judeci, cand ai imbracat un sarman fara sa te lauzi, cand ai postit fara sa stie nimeni. De fapt, cred ca fiecare dintre noi are capacitatea de a-si identifica sau constientiza propriile momente de model – cand stie ca a facut o fapta buna, ca a ajutat, ca a fost exemplar intr-un comportament, sau un gand, sau un sfat, sau o forma de sprijin. In acel moment merita toate reflectoarele, toate camerele beta, toate blitzurile… Insa in lumea reala, faptele acestea se aduna in alta forma si ni se returneaza in nenumarate alte feluri, recunoscandu-le in propria noastra viata mai linistita, mai implinita, mai fericita cu micile reusite, cu micile ingaduinte, cu marile succese, cu maritele planuri realizate…
De aceea, nu stiu si nu ma intereseaza unde se duc, cand se duc, divele si falsele modele, cele care ni se ofera noua, ni se dau gata caracterizate si definite, ni se prezinta ca apartinandu-ne si cerute de noi… Ma uit insa in jur si vad sfintii tacuti si lucratori pe care ma grabesc sa ii urmez, fara macar sa pot spera a-i ajunge din urma.
